Arhive etichetă | iasi

Reportaj: Avatarul unei mâini întinse


DSCN0276

 

Orice mână întinsă are o poveste. Și mâna aceea avea. Eram convinsă de asta. Dar el nu era ca toți ceilalți. Chiar dacă chipul împietrit și ridurile adânci erau semnul unei dureri imense pe care el o purta cu demnitate, ochii albaștri reflectau o lumină specială, ca și cum albastrul ochilor era oglinda bunătății sufletului lui.

 

 

Trăiește departe de zgomotul orașului, într-un cătun uitat de lume, numit Bogonos, situat la mai puțin de 15 km de Iași. Lumina este pentru el singurul ceas deșteptător. Nu știe niciodată ce ora este, dar instinctul îi spune când e gata de lucru. Se îmbracă mereu cu aceleași haine ponosite și murdare cu care este obișnuit, acestea fiind, de fapt, singurele pe care le are. „Într-o zi o să port și eu costum negru, cu o camașă albă și cravată”, îmi spune el, amintindu-și de bărbatul care, cu câteva zile în urmă, trecuse grăbit prin fața lui și care îi lăsase, în pălăria veche, cinci lei. După ce și-a aranjat părul cărunt, și-a pus pălăria neagră, moștenire de la tatăl lui, o ia, la pas, spre oras. Drumul este lung, de trei – patru ore, atunci când merge repede, dar nu-și face griji în privința asta. Uneori îl mai ajută câte un localnic și îl ia în căruța sa pentru câțiva kilometri.

„Am fost căsătorit. De fapt, cred că de asta am ajuns așa…”

Drumul spre oraș este, în fiecare zi, un drum al unui om pierdut, cel puțin așa simte el. Totodată, orele petrecute mergând îl fac să își aducă aminte, cu durere, de viața lui de acum câțiva ani. Rememorarea propriei decăderi l-a făcut de multe ori să clacheze, și, nu o dată, a încercat să se sinucidă. Înainte de a fi doar un cerșetor, nea’ Vasile avea o viață normală. Părinții avuseseră grijă ca baiatul lor să studieze „ca să-și facă un rost”. Știe două limbi străine, dar marea lui dragoste rămâne vioara. „E singurul obiect pe care îl mai am amintire de la părinții mei…mi-au făcut vioara cadou când aveam 16 ani. De atunci cânt mereu”, își amintește el. „Am fost căsătorit. De fapt, cred că de asta am ajuns așa…căsătoria aceea m-a distrus. Am construit împreuna cu fosta mea soție o casa modestă, dar frumoasă, într-o comună din apropierea Iașului”. Munciseră ani la rândul pentru a o construi. Nea’ Vasile a plecat și în Italia, să lucreze, ca să vadă locuința gata, numai că, în lipsa acestuia, soția și-a găsit pe altcineva și l-a părăsit. „Actele erau pe numele ei pentru că ea deținea terenul, iar eu am avut încredere în dragostea noastră, așa că nu am făcut niciodată o mare tragedie din faptul că, practic, eu nu aveam nimic”. A mai stat doar o lună în Italia, după care a fost concediat. De atunci, este mereu pe drumuri. Fără niciun rost, doar cu gândurile sale și amintirile care sunt, parcă, desprinse din viața altui om. „După ce m-am întors în țara, m-am dus la casa părintească. Este veche, aproape dărâmată, pentru că de cand au murit părinții mei, acum 10 de ani, nu avusese nimeni grijă de ea”. Frați nu are. E singur. Casa, așa cum este ea, fără curent sau utilități este totuși un acoperiș deasupra capului. „Mulți nu o au nici pe asta. Stau în stradă, fie ploaie, fie vânt…chiar și când e ger, asa că nu mă plâng”, spune nea’ Vasile cu lacrimi în ochi.

DSCN0272

„Încerc să trăiesc, nu e o rușine!”

Ajuns în oras, se așază în fața unei biserici, își pune pălăria veche jos și, cu ochii inchiși, multumește divinității ca l-a ajutat să ajunga și azi, aici. Orele trec, iar pălăria lui nu are niciun bănut. Copiii care trec pe langa el, râd și spun că este nebun, dar el se va ruga pentru ei „Nu știu ce spun”, spune el. Primul leu îl primește de la o bătrânică, care îi da și o pâine. „Mă rog în fiecare zi pentru cei care îmi dau ceva din puținul lor. Înainte cântam la vioara aceea veche, dar de ceva timp este stricată, așa că am rămas doar cu o mâna întinsă”. Ar fi vrut să lucreze ca un om obișnuit, să se integreze, să nu mai pară un exclus, să nu mai fie batjocora tuturor. „ Am 53 de ani, sufăr dintodeauna de o boală de inima care nu îmi permite să fac mult efort, iar de câțiva ani mi s-au mai adaugat în lista de boli și diabet miopie. Nimeni nu are nevoie de mine, căci nu pot să muncesc ca un om normal”. Are, într-adevăr o pensie mică pe caz de boală, de doar 230 de lei, pe care cu greu a reușit să o obțină. Medicamentele, însă, costă, lunar, 200 de lei, ceea ce înseamnă că nu-i rămâne mare lucru pentru traiul zilnic. A fost cumva nevoit să cerșească. Nu este mândru de acest lucru, dar știe că este ultima soluție pe care o are. „Aș fi vrut și eu sa am o bătrânețe liniștită, să îmi duc bolile cu demnitate și să fiu, poate, un bunic fericit. Dar așa mi-a fost soarta. Asta e crucea Golgotei care îmi apasă pe umerii deja gârboviți. Era mai bine dacă stăteam acasa și îmi cheltuiam banii din pensia mizeră pe băutură, așa cum fac alții? Încerc să trăiesc, nu e o rușine.”

„15 lei…în seara asta mănânc mai bine…”
La cerșit nea’ Vasile stă aproximativ cinci ore, ca să poata ajunge acasa cât mai este lumină, mai ales că nu vede prea bine.  Ca și în alte dăți, și astăzi, la final de zi își numără banii „15 lei…în seara asta mănânc mai bine…poate îmi rămân ceva bănuți și pentru două pastile”, plănuiește el. Înainte de a pleca spre casă, nea’ Vasile aprinde o lumânare la biserica în fața căreia a stat. „Vreau să ofer lumină pentru pentru cei milostivi” , îmi mărturisește  el. „Mâine o iau de la capăt…sper măcar să îmi pot aduna bani pentru o carte de Dostoievski pe care mi-o doresc așa mult”, continuă el într-un final și pornește spre casă.

În spatele lui, luna urcă, agale, pe cerul pregătit de somn.

 

 

 

Realizat de: Oana Viorela Nour și Iuliana Toma